Cîteva cuvinte despre nuntile etnice

Cîteva cuvinte despre nunta la ţigani

Spre deosebite de alte grupuri sociale, ţiganii nu prea acceptă oficializarea unei relaţii între ţigani şi persoane din afara etniei. În cazul în care un bărbat ţigan se căsătoreşte cu o fată din afară comunitatea acestuia poate să o accepte cu condiţia să se adapteze modului lor de viaţă. În mod normal, însă, este interzis ca o femeie ţigancă să îşi ia soţ care nu este ţigan.

Primul pas în realizarea căsătoriei este alegerea miresei. Este interesant că aspectul fizic este mai puţin important, în schimb sănătatea, virilitatea, manierele, caracterul si prestigiul in cadrul comunitatii sînt mult mai importante.

Pentru multe triburi de ţigani părinţii sînt cei care aleg mirese pentru copiii lor, şi încă de la vîrste mici. Ei consideră că este dreptul lor să găsească o mireasă potrivită pentru copil. Baiatul incepe prin a face curte şi în cazul în care cuplul este de acord să se căsătorească se face un schimb de cadouri cu valoare mică, simbolică. Tradiţiile ţiganilor o evaluare a miresei, adică o plată efectuată de către mire către familia miresi. Plata va compensa pentru pierderea fiicei şi este garantul unui comportament decent faţă de aceasta. După ce famiile cad de acord urmează o petrecere formală cu muzică şi dansuri.

De-a lungul timpului unele cupluri nu au fost de acord cu regimul impus de comunitate şi au fugit. Cei care s-au decis să se întoarcă au fost (de obicei) acceptaţi de comunitate în schimbul unei amenzi modice.

De obicei fata se mută în casa soţului după căsătorie, ea urmează să înveţe de la mama băiatului ce trebuie făcut pentru a avea grija de casă. Tinerii căsătoriţi nu se mută în casa noua pînă nu au primul copil, de asemenea nu se pot striga unul pe celălalt ca soţ sau soţie ci doar folosind prenumele pînă nu se naşte primul copil.

Cîteva cuvinte despre nunta la aromani

Cununia la aromani e prilej de mare veselie si de petrecere ca-n basme. Cinci zile si cinci nopti mirii sarbatoresc alaturi de invitatii lor si nimeni nu se plange vreodata de oboseala. Daca te pregatesti sa te casatoresti cu un machedon, pregateste-te sa fii mireasa timp de aproape o saptamana!
Mirele si mireasa - nunti separate
Nunta incepe miercurea si dureaza pana lunea urmatoare. In prima zi, atat mirele cat si mireasa isi gazduiesc rudele cele mai apropiate invitate la nunta. La mireasa acasa are loc ”aprinderea aluatului” - adica framantarea unui aluat special care se pune intr-un vas acoperit cu un prosop, in care si familia baiatului si cea a fetei pun bani. La final, suma este impartita de catre domnisoarele de onoare.
A doua zi, in casa miresei vin socrii mari pentru a “cumpara” fata. La ceremonie sunt prezente rudele miresei si prietenii apropiati. Intr-o camera sunt asezate toate obiectele de zestre ale fetei, inclusiv rochia de mireasa. Socrii mari “platesc” mireasa, dand bani rudelor de sex feminin ale acesteia, iar la finalul zilei se intinde masa mare pentru toti cei prezenti.
A treia zi au loc nunti separate – a mirelui si a miresei. Mireasa imbraca o rochie de seara si gazduieste petrecerea la ea acasa. Invitatii obisnuiesc sa daruiasca bani miresei si socrilor mici cu aceasta ocazie. Mirele are parte de o sarbatoare in cerc mai restrans. El se duce sa-l aduca pe nas la petrecere, moment in care are loc un ritual special. Se foloseste un bat in forma de cruce, trei mere rosii si o bucata de matase alba. Cei prezenti canta cantece traditionale, iar nasul coase bucata de matase cu ata rosie. Cavalerii de onoare tin acest “steag”, iar invitatii arunca bani pe el. Apoi cavalerii de onoare si mirele iau un pepene rosu si se duc la hora miresei cu el. Mirele este, de obicei, cel care iese in capul horei.
Nunta propriu-zisa 
Duminica, nasii sunt adusi de rude acasa la mire si pleaca impreuna cu acesta la mireasa. Fata iese la usa si pupa mana socrului mare. Socrul mare da bani miresei si bijuterii de aur socrului mic, in semn de respect pentru viitoarea nora. Mireasa isi pune rochia alba, iar cavalerii de onoare canta doine de jale pentru despartirea fetei de familie. Rudele miresei ii dau cateva palme in mod simbolic mirelui pentru a marca respectul pe care el trebuie sa-l poarte miresei. Apoi fata iese din casa si se incinge hora in fata casei. Dupa hora, mirii si nasii pornesc spre casa mirelui, iar soacra mica stropeste cu apa in urma lor ca tanarul cuplu sa aiba o viata usoara.
Cununia religioasa are loc la baiat acasa, iar seara se intinde masa mare si are loc petrecerea de nunta. Cativa invitati se imbraca in haine tiganesti si joaca in fata nasilor o gaina sau un miel, iar nasul ofera bani in schimbul acestor daruri. La un moment dat, in timpul petrecerii se fura mireasa si este rascumparata dupa indelungi negocieri.
Ultima zi de petrecere, prima zi ca tanara familie
In a cincea zi este randul rudelor mirelui sa mearga la mireasa acasa imbracate in haine tiganesti si sa se planga in mod simbolic de mireasa in fata parintilor acesteia. Dupa obicei, primesc bani si trebuie sa “fure” cateva lucruri din casa fetei. Se intinde masa mare, iar “tiganii” si socrii mici si mari beau tuica rosie ca semnificatie a faptului ca mireasa a fost virgina. Se danseaza pe muzica traditionala, iar mireasa taie steagul facut in prima zi in cateva bucati cu care mirele o “bate” in mod simbolic pentru a-i arata respectul pe care i-l datoreaza, apoi mireasa arunca bucatile de panza peste casa, pentru a fi intr-un ceas bun.

Cîteva cuvinte despre nunta la tatari

   Conform tradiţiei, înainte de 1930, nici mirele nici mireasa nu-şi puteau alege perechea. Hotărârea privind căsătoria dintre mire şi mireasă o luau taţii celor doi. Cuvântul părinţilor era poruncă. Fata nu-l putea alege pe băiat cu care urma să se căsătorească şi nici nu putea vorbi cu el. Decizia părinţilor nu putea fi contestată, căsătoria făcându-se obligatoriu cu persoana aleasă  de părinţi.

         La turcii din Dobrogea, mama băiatului bun de însurătoare alegea o fată după gustul ei, pe care avea ocazia să o cunoască  bine la diferite petreceri. O fată cu o stare materială bună trebuia să se căsătorească cu un băiat de aceeaşi condiţie. În cazul în care între tineri erau diferenţe sociale, dar ei se iubeau, singura cale era răpirea fetei.  După 1930 lucrurile s-au  mai schimbat iar tinerii au început să se cunoască şi alege unul pe altul.

         La turcii dobrogeni se întâlnesc următoarele tipuri de căsătorie:

-         un bărbat se poate căsători cu văduva fratelui său mai mare decedat.

-         o femeie se poate căsători cu soţul văduv al surorii mai mari decedate.

-         doi fraţi se pot căsători cu două surori

-         dacă o femeie are un copil dinainte de căsătorie iar soţul său are şi el un copil dinainte de căsătoria respectivă, dacă cei doi copii sunt băiat şi fată, ei se pot căsători între ei.

În anii de după 1960 se observă un număr mare de căsătorii între români şi turci mai ales în Babadag, Tulcea, Măcin şi Isaccea, unde turcii au rămas în număr mic sau chiar foarte mic. Turcii şi  tătarii din Dobrogea   acceptă cu dificultate chiar şi astăzi căsătoriile mixte. În ceea ce priveşte nunţile turco-tătare din Dobrogea observăm că în general turcii şi tătarii e căsătoresc între ei, în cadrul comunităţilor musulmane. Atunci au loc şi nunţi tradiţionale cu păstrarea vechilor obiceiuri turceşti.

         Înainte de 1930 căutarea şi alegerea miresei împreună cu cererea în căsătorie aveau loc în general toamna. După 1950 la casa fetei mergeau mama băiatului împreună cu una sau mai multe vecine. După 1970 mirii se alegeau unul pe altul

         Înţelegerea definitivă privind căsătoria şi plata pentru mireasă i se spune “logodna mică”.

         După ce cele două familii ajung la o înţelegere definitivă privind căsătoria băiatului cu fata, rostesc următoarele cuvinte:  “Cuvântul dat este unul singur, precum şi Allah este unul singur”. Această formulă înseamnă că este vorba de un jurământ care trebuie respectat cu orice preţ. A nu respecta un astfel de jurământ înseamnă a nu respecta religia islamică.

         După logodnă, familia fetei trimite familiei băiatului boccele cu daruri pregătite din timp. Pe fiecare boccea se scrie clar numele destinatarului. Numărul boccelelor depinde de situaţia materială  a fiecăruia. În zilele noastre, dacă între logodnă şi nuntă are loc Anul Nou, familiile viitorilor miri îşi trimit reciproc daruri.

         La turcii dobrogeni nunţile tradiţionale durau 3-4 zile sau chiar o săptămână. Înainte de anul 1950, nunta începea într-o zi de vineri şi se termina în vinerea săptămânii viitoare. După 1950, nunta începea joi şi se termina duminica sau nunta avea loc în zilele de sâmbătă şi duminică. În prezent, nunta durează trei zile. Cavalerul de onoare este trimis la casa miresei cu un berbec pentru a completa  preparatele culinare.  Pentru nuntă, mâncărurile se găteau, de câte două femei înrudite cu familia respectivă. Cele mai importante mâncăruri erau: fasole albă, friptură, sarmale, pilaf, baclavale, orez cu lapte şi altele. În general se serveau şapte feluri de mâncăruri.

         Nuntaşii nu veneau la nuntă cu mâna goală. Pentru a ajuta la pregătirea mesei, ei aduceau daruri: dulciuri, iaurt, smântână, ulei, etc.

         Până în 1950, românii  nu erau invitaţi la nunţile musulmane. Ei puteau să stea deoparte şi să privească nunta. La nunţi se foloseau goarnele, iar după 1970 locul acestora a fost luat de orchestră.

Cununia religioasă. De-a lungul timpului cununia religioasă a cunoscut o serie  de schimbări. Înainte de 1950, cununia religioasă avea loc în timpul nunţii, într-o zi  de marţi sau de joi.   După această dată cununia religioasă   variază, ea se poate face înainte de nuntă sau în timpul nunţii.

         Pregătirea fetei pentru cununia religioasă este diferită de cea a băiatului. Fata stătea într-o cameră pe un scaun, faţa îi era acoperită cu un voal sau cu o batistă. Lângă fată se afla o femeie care citea şi traducea din Coran. Pe fotoliul miresei se punea o pâine, alături se punea făină, iar în mână i se dădeau o oglindă şi nişte sare. Mireasa învârtea câteva monede mărunte pe suprafaţa oglinzii. Sub picioarele miresei se punea un lighean cu apă.   Citirea şi traducerea din Coran avea sensul unei urări de belşug. Se credea că astfel Allah va dărui mult noroc şi belşug. Bucăţile de pâine simbolizau belşugul şi se împărţeau după nuntă fetelor de măritat. Oglinda simboliza lumina şi fericirea în căsnicie. Banii simbolizau belşugul şi prosperitatea. Cu banii respectivi se cumpăra de la târg sare şi peşte.

         Ligheanul de sub picioarele miresei are dublă folosire; mireasa se spală înainte de rugăciune cu apă din acel lighean, iar apa se folosea la stropitul trandafirilor din grădină.

         În perioada 1950-1970, ceremonia cununiei religioase pierde multe din practicile şi simbolurile pe care le avusese înainte. Totuşi unele obiceiuri cum ar fi despletirea părului şi citirea din Coran s-au păstrat. În zilele noastre, mirele  şi mireasa se prezintă  la hoge şi sub conducerea acestuia are loc cununia religioasă.

         Bărbieritul mirelui se făcea în ultima zi a nunţii, după ce acesta făcea baie şi efectua spălarea rituală. La bărbieritul mirelui participau două grupuri de persoane, unii din familia mirelui, alţii din familia miresei. Îmbrăcarea miresei se desfăşura şi ea după un anume ceremonial.

         Ceremonia “ Mesei mari” a intrat în componenţa nunţilor turceşti din Dobrogea, şi a fost împrumutată în întregime din obiceiurile de nuntă româneşti, şi continuă la nunţile turceşti şi în zilele noastre atât la ţară cât şi la oraş. Turcii din Dobrogea traduc expresia “Masa mare” prin cuvântul “Koca  sofra”. Pe lângă ceremonia “Mesei mari”, nunţile turceşti au împrumutat de la cele româneşti naşul şi naşa. Naşul a luat locul deţinut înainte de vechil, iar naşa de soţia acestuia. La nunţile din zilele noastre întâlnim adesea atât naşul cât şi vechilul şi soţia acestuia. În prezent vechilul se ocupă doar de cununia religioasă. Restul nunţii şi în special masa mare sunt conduse de naş şi naşă. Naşa şi naşul pot fi aleşi atât dintre români cât şi dintre turci.

         La ceremonia mesei mari apar şi denumirile româneşti domnişoară de onoare şi cavaler de onoare. Bărbaţii şi femeile stau la aceeaşi masă. Românii, cunoscuţi prieteni sau vecini sunt şi ei invitaţi la masa mare, muzica fiind asigurată de o orchestră.

Înainte de 1950, cununia religioasă se făcea la casa mirelui înainte ca acesta să intre în odaia de nuntă. Hogea punea mirele să se pocăiască pentru păcatele săvârşite. Mireasa era întrebată  de hoge, prin uşă, dacă este auzit şi pusă să se pocăiască şi ea pentru păcate. Apoi, avea loc cununia religioasă. Hogea îi punea pe cei doi tineri să repete după el următoarele cuvinte: “Cu îngăduinţa lui Allah, mă căiesc pentru păcatele şi greşelile pe care le-am făcut şi cer iertare de la Allah. Pentru toate păcatele noastre să rostim Estagfurullah! (Allah să ierte!)” după care hogea rostea o rugăciune şi efectua cununia religioasă. După 1950 căsătoria se făcea la geamie. 

Se obişnuieşte ca după nuntă mezinul familiei să rămână în casa părintească. Dar uneori datorită schimbării condiţiilor de viaţă din când în când această tradiţie este încălcată. 

Cîteva cuvinte despre nunta la lipoveni
  
O nunta lipoveneasca e un adevarat eveniment pentru comunitate si, in acelasi timp, o ocazie de pastrare a specificului etnic.
La lipoveni nu s-a pomenit mireasa cu decolteu, volanase si cap descoperit. Femeia lipoveanca n-ar indrazni sa apara in fata preotului, pentru cununie, fara sa fie imbracata in costumul traditional si fara sa aiba capul acoperit de un batic.
Pina la momentul cununiei e drum lung insa, cu petit, logodna, „devisnik”, cumparat/vindut mireasa.
Rolul de petitor revine, de obicei nasului de botez sau unui apropiat al familiei viitorului mire. Intr-o zi de duminica sau de sarbatoare, neaparat inainte de apusul soarelui, petitorul merge la casa fetei. Daca aceasta accepta cererea, ii trimite baiatului un batic.
Urmeaza perioada de logodna, in timpul careia viitoarea mireasa si prietenele ei se intilneau la sezatori ca sa brodeze batiste si baticuri ce urmau sa fie facute cadou la nunta. Aceste sezatori sint o raritate in zilele noastre.
Lipovenii au si ceea ce societatea moderna ar numi „petrecerea burlacilor”. La „devisnik” (care s-ar traduce ca „petrecerea fetelor”), mirele merge impreuna cu familia si prietenii la casa fetei.
Principalul moment al „devisnik”-ului este cumpararea miresei, pentru care negociaza, de obicei, cea mai buna prietena a ei. Mirele ofera, la inceput, o suma mica, iar oferta este sustinuta de alaiul sau, care ii gaseste, in gura mare, diferite defecte miresei. Prietena fetei se plinge, la rindul ei, celor de la petrecere, ca mirele e zgircit. Negocierile continua, pina cind prietena miresei primeste o suma multumitoare.
Rochia alba de mireasa
Pentru nunta, mireasa se imbraca intr-o rochie traditionala. Majoritatea lipovencelor care se casatoresc in zilele noastre aleg culoarea alba pentru aceasta costumatie, care o acopera de la git pina in calciie. Inainte insa, aceasta rochie era colorata.
Dupa ce intra in biserica, inainte de inceperea cununiei, nasa o pregateste pe mireasa. Parul fetei, care pina la casatorie este purtat intr-o coada impletita, se imparte in doua si se impleteste invers decit pina atunci. Miresei i se pune pe cap kicika (o tichie, in care este strins parul), kaseak-ul (un fel de marama), iar peste acestea este legata cu baticul.
Dupa ceremonia religioasa, alaiul, in fruntea carora merg tinerii casatoriti care poarta o icoana, merge la casa mirelui. Acolo, mireasa e primita cu piine si sare.
Urmeaza petrecerea, cu masa si apoi dans. Ca mincare specifica se serveste „kasnic“, o budinca din orez, taiata in romburi. Mireasa e cea care unge romburile cu miere si le ofera invitatilor.
In ziua de dupa nunta, mirii merg pe la casele rudelor apropiate si le cinstesc cu rachiu rosu (semn ca mireasa a fost virgina).
Acum nuntile se tin in locatii speciale (corturi, restaurante, camine culturale), iar invitatii le fac mirilor daruri in bani. Inainte insa, cei din sat faceau daruri in obiecte (vesela, mobila, tesaturi), iar acestea erau strinse de o caruta care mergea pe la casele invitatilor.
In satele lipovenesti exista inca o condica a nuntilor, unde sint notati invitatii, iar socrii si mirii sint obligati, moral, sa mearga la viitoarele casatorii din familiile celor trecuti in condica.